Mi-e dor de tata. Mi-e dor de dulcea Bucovină. Mi-e dor de bunicii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Drumul pribegiei a părinţilor mei când ţara mi-a fost sfârtecată şi-a pus trist lacrima pe sufletul meu. Nu m-am simţit completă niciodată. Întotdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, că nu sunt decât o “venetică” în ţara mea. De ce? Oare părinţii mei nu au suferit destul? Toată copilăria mi-a fost umbrită de faptul că nu eram, una de-a lor, de-al românilor, lângă care am copilărit. Am fost izolată şi încă am sentimentul că mentalitatea nu a dispărut. Îmi amintesc cum odată, copil fiind, la aniversarea zilei mele de naştere, mama mi-a pregătit o masă bogată, dar invitaţii nu au venit. Eram prea străină, prea săracă pentru a fi felicitată. Ştiu că am>>>continuarea aici>>>
MARIANA GURZA
