Aşezat la poalele Semenicului, satul Borlovenii Vechi încheie, spre munte, Ţara Almăjului, una din cele mai bine păstrate şi articulate „ţări” româneşti încă în fiinţă. Hotarul Borloveniului, străbătut şi privit cu atenţie, dezvăluie lucruri tulburătoare despre civilizaţia ţărănească (deci românească), în special, şi despre relaţia dintre om, spaţiul înconjurător, realitatea imediată şi transcendenţă, în general. Despre acest hotar, văzut şi nevăzut, am auzit în vara lui 2001, prin bunăvoirea prietenului meu drag, Ion Bănuş. Ion Bănuş nu este un om obişnuit. În el sălăşluieşte o lume specială, lumea ţăranului român, care se ţine prin pogorământ special şi prin har. O lume care mereu pare a pieri şi care dăinuie necontenit, o făgăduinţă care se face faptă doar către cei ce se învrednicesc a merita făgăduinţa şi se fac vrednici să-i moştenească darul. Cei care păstrează acea lume, aşa cum este Ion Bănuş, nu sunt sortiţi bucuriilor mărunte şi cel mai adesea sunt încercaţi cu poveri pe care muritorii de rând nu le-ar putea duce, dar, în acelaşi timp, ei sunt dăruiţi cu bucurii pe care iarăşi muritorii de rând nici nu le pot bănui şi nici nu le pot vedea, de la truda şi veselia bucatelor simple la gustul fără egal al apei vii, trasă dimineaţa din bunar şi până la înţelegerea faptului că ţăranul român are, pe lângă celelalte sărbători, încă două: atunci când îi fată vaca şi laptele „izvorât” satură casa, şi tăiatul porcului când toţi sunt adunaţi în jurul mesei şi au cu ce să „îşi ungă barba”. Cu Ion Bănuş, vreme de peste o săptămână, am bătut hotarul Borloveniului, descoperind cu uluire o lume vie şi tainică pe care, în semeţia minţii mele, o credeam apusă. Hotarul Borloveniului este foarte mare, cuprinzând luncă, dealuri cu livezi de pruni şi meri, fâneaţă, cursuri de apă, pădure seculară şi păşune alpină. După cadastre ar cuprinde aproape 30.000 de hectare, dar este posibil ca suprafaţa să fie încă mai mare. Este un hotar foarte întins, socotind că locuitorii satului sunt înjur de 900 de suflete. Modul în care este împărţit acest hotar arată vechimea extraordinară a aşezării şi statornicia ei. Mai mult, anume aşezăminte sociale arată, fără putinţă de tăgadă, că satul, comunitatea, au fost practic dintotdeauna acolo unde sunt şi azi. Nu încape îndoială că aspecte exterioare, detalii de zi cu zi s-au preschimbat şi preumblat, dar toate acestea sunt doar faţadă, decor, gesticulaţie sau, altcum zis, modă. Ele ţin de inevitabilul fenomen al „reinvenţiei” prin care trec toate comunităţile omeneşti pentru a dăinui cu rost, dar esenţialul, matricea arhetipală s-a păstrat neschimbată, ca o coardă de criţă, vie şi pulsând de vitalitate.
În primul rând, apare limpede că actuala aşezare a satului este de dată relativ recentă, a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Această aşezare nouă a fost rezultatul ocupaţiei austriece şi organizării, în zona Banatului muntos, a „graniţei” militare menită a pune stavilă incursiunilor prădalnice puse la cale de putredul Imperiu Otoman. Dar structurile anterioare s-au păstrat nu doar ca amintire irelevantă, ci ca realitate vie şi semnificativă.
Vechile pâlcuri de case, cătune, înţelept aşezate în minidepresiuni, umbrite şi păzite de codru (Vlaşca, Zăcători, Leu, Cervinecea, Sălin etc.) au rămas ca păşuni şi locuri de arătură şi acolo oamenii şi-au alcătuit „colibe”, care nu erau doar locuinţe sezoniere, ci case în bună regulă, cu loc de dormit la orice anotimp, grajduri, şuri, ba chiar şi cazane de făcut ţuică. Aceste „colibe” se păstrează până în ziua de azi. În una dintre ele, a lui Pătru Menta, am mers în iulie. Era acolo bună rânduială, cuptor mare care putea da căldură la iarnă geroasă, iar într-un colţ sălăşluia puşca lui nea Pătru, mare vânător. Toate sub-văile de care vorbeam converg şi sunt orientate, din treaptă în treaptă, spre „culme”, spre „plai”, cumpăna apelor care şi pe care se poate merge, încet încet, până la vârful Semenicului. Acolo unde sunt codrii în care nu a intrat securea, păşune alpină cât cuprinde ochiul, vânt care mângâie şi alină, stâni bogate, păzite de dulăi cât urşii şi de unde, brusc, clocotind, izvorăşte Nera, atât de rece încât contactul cu apa arde! Una dintre sub-văi este şi cea a Sfârleacului unde familia Boldea şi-a avut sălaşul din timpuri vechi şi unde locotenent colonelul în rezervă Romulus Boldea a făcut splendida gospodărie. La Sfârleac am ajuns ocolit, urcând mai întâi la satul slovac Şumiţa (alături de Ravenska, sate neromâneşti în Almăj) şi, apoi, mergând pe hotarul ce separă Şumiţa de Putna, am ajuns în vârful Sfârleacului. De acolo valea se deschide spectaculos şi coasta casei Boldea cuprinde 60 de hectare. Acolo, odată, era o imensă livadă de pruni şi loc de arătură între ei. Acolo, „odată”. Romulus Boldea a clădit o splendidă colibă (de fapt o cabană de tip tirolez, cu pivniţă, pod, camere de locuit) din care administra averea strămoşească (…).
Pe fumul de la Sfârleac sunt codrii mari, neatinşi de secure, izvoare şopotind încet, goruni pe care trei oameni nu îi pot cuprinde cu braţele şi o linişte solemnă dar nu înfricoşătoare, o linişte îndemnând la cugetare spre cele de Sus şi care dăinuie totdeauna. În vremea drumului la Sfârleac, am fost prinşi de o ploaie de vară (de fapt vremea se arăta ploioasă chiar când am început călătoria şi Ion Bănuş a cerut mamei mele împrumut un parazol; cu zgârcenia absurdă a anilor târzii, ea i-a oferit o adevărată antichitate, un parapleu care trebuie să fi fost de la începutul veacului XX şi pe care Ion l-a respins cu destulă indignare) şi neam adăpostit la poala unui fag gigantic. Acolo, în traista ce o purta, Ion a aflat o bucată zdravănă de pâine, o felie de brânză şi câteva roşii, şi nici acum nu îmi pot explica bunătatea acelei gustări rapide. Venind vorba de drumuri, câteva precizări sunt de lipsă. Când vorbim de drumurile ţărăneşti, avem o anume tendinţă de a le considera dezastre şi pacoste, iar aceasta dă măsura trufiei şi lipsei noastre de judecată. Drumurile nu sunt abstracţii, ele sunt realităţi utilitare şi sunt întocmite către un anume scop, iar în această înţelegere drumurile ţărăneşti erau orice, dar nu menite să acomodeze înclinaţii turistice. Drumurile ţărăneşti erau făcute pentru a fi folosite de oamenii locului şi în asta ele erau perfecte. Hotarul Borloveniului o vădeşte cu prisosinţă. În primul rând era o reţea densă de drumuri. Ele străbăteau toate văile, urcau spre toate colibele, fie ele oricât de îndepărtate, şi aceste drumuri erau menţinute cu grijă. În fiecare an drumurile erau curăţate, fiind săpate şanţuri de drenare, ca apa să nu „rupă” drumul, iar zonele vătămate erau refăcute cu grijă. Dar drumurile nu erau lux ori fală, erau drumuri de care, de căruţe, şi scopul pentru care fuseseră făcute şi-l împlineau cu bine. Proaste au rămas drumurile „domneşti”, care fuseseră iniţiate spre un scop semeţ, cam peste măsură, însă fuseseră făcute prost şi sunt azi catastrofal (sau nicidecum) întreţinute. Drumurile din hotar erau multe, înţelept aşezate (pe culmi şi pe pantele line) şi ele şi-au servit şi îşi servesc rolul pentru care au fost făcute.
Aceste drumuri uneau şi unesc păşunile, livezile, arăturile, morile (numeroase şi iarăşi bine întreţinute prin truda şi voia comunităţii) din tot hotarul, armonios şi înţelept împărţit, ca tot natul să aibă folos şi pace. Dar armonia văzută a hotarului Borloveniului te mută iute spre legătura dintre cele văzute şi nevăzute.
În cursul preumblărilor, Ion Bănuş mi-a spus că „lunca” satului (unde azi sunt produse cele mai mari recolte de cucuruz), în aniî din vechime, era nefolosită şi inundată, de acolo îşi adunau oamenii peştele (care colcăia), mâncat în lungul posturilor şi mai exact în zilele dezlegate de peşte. Această precizare mi s-a părut de o importanţă covârşitoare. Era evident că teritoriul „deschis”, accesibil „din afară”, era nefolosit în vechime la limita de a fi ignorat, iar acest lucru trebuie să aibă o explicaţie. Iar explicaţia nu poate fi decât una.
Siliţi să trăiască în comunităţi mici şi cu mijloace de apărare reduse, românii s au adaptat, s-au înfrăţit cu locul şi, mai exact, cu arealul care îi putea hrăni şi apăra, locul unde puteau avea pace, iar restul teritoriului îl ignorau până la a-l socoti inexistent, căci nefiindu-le de vreun folos chiar inexistent şi era. În acest fel, atât de uşor se poate înţelege de ce românii nu apar în izvoarele medievale sau în cronicile despre curgerea neamurilor prădalnic-migratoare; ei erau feriţi din calea năvălitorilor şi îşi duceau viaţa lor, profund ortodoxă, în văile mici în care năvălitorii nu puteau ajunge şi nici nu îşi dădeau interesul să ajungă. Câştigul ce l-ar fi avut jefuind două, trei mici case ţărăneşti nu ar fi plătit pregătirea logistică a incursiunii. Ţăranii români apar, aşadar, ca o populaţie specializată în a fi nevăzută de răul din afară. Viaţa lor era aşa de curată încât nevăzuţi erau de alţii, deşi ei se aflau în vecinătatea imediată. Civilizaţia ţărănească românească transcende imediatul, urâtul, josnicia şi teroarea istoriei şi se strămută într un alt tărâm, ascuns sau nu, mai exact, neapropiat.
În hainele sale albe, sacerdotale în care arau pământul, ţăranii români, azi ca totdeauna stătători în hotare, ca al Borloveniului. aşteaptă cu credinţă darul făgăduinţei pentru cei înţelepţi: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechile omului n-au auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El.” (Pavel I Corinteni, 2-9).
ALEXANDRU NEMOIANU
________________________________________________
Nemoianu, Alexandru (n. 1948). Scriitor român din SUA. Filozof al civilizaţiei, istoric, eseist exprimat total în universul Tradiţiei; una dintre cele mai singulare prezenţe intelectuale din literatura română de azi. Cărţi memorabile: „Tărâmuri“, „Întâmplări şi vise“, „Borloveni“, „Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi“, „Acum“, „Treziri“, „Semnele Vremii. Gânduri şoptite către fratele Gavriil de la Ceahlau“, „Fragmente din vremea persecuţiilor“. Teoretician al „noului român“, anticipând în „Cuvinte despre românii-americani“ dezbaterile actuale pe această temă.
