Hiperboreea
Dintr-o supremă aspiraţie
pentru adevărata bogăţie
Am trecut “dincolo”
Înr-un ţinut unic
Albă Împărăţie
Aici e glorificată Legea pământului alb
castele albe, grădini albe
Curţi albe, împărăteşti
Porţi de diamant
singure se deschid
spre cerul alb
înfloririle
nebănuite splendori devastează
plecările, sosirile.
Copaci argintaţi adăpostesc
Înlănţuiţi în triluri, canarii.
Cutreierată de implacabil
Stârnit de suflul nemuririi
Mă înfioram.
Pe cărarea regăsirii
Alergam.
Ninsori îmi cad pe cuget şi pe trup
Când deodat,
Fostu-mi-a dat să aud
în graiul gângurit demult
cântări.
Sub puterea cântului mergeam
Prin albul ţinut
Dar nu la pas, şi nici fugind,
Dansam.
Pe mal de transparente
Ape clare
Sub arborii de argint
Într-o eternă sărbătoare.
Mă roteam.
Mergeam rotindu-mă şi ascultam.
Nimic nu putea fi rostit
Nici despre efemer, nici despre infinit
Pentru că, fiecare cuvânt
Se preschimba într-o pală de vânt!
Doar alb monolog
Rostit incantatoriu, cu nesaţiu
m-a întors fulgerător
din celestul spaţiu
prin porţile de diamant
ce singure se deschideau
şi-n depărtare ca o nostalgie
rămâneau
castele albe, albi copaci
pe care mugurii plesnind
însufleţesc destăinuind
ţinutul de argint.
Aminteşte-ţi Hiperboreea
Rătăcitori
Printre verticalele pinilor şi molizilor
Fantasticei, fabuloasei, ninsei păduri
Prăbuşiţi printre aştrii coborâţi
Peste frunţile noastre
Peste palmele mele fierbinţi
Căutându-te oarbe prin galaxie
Aminteşte-ţi!
Planul înclinat, leagăn al gestului
Tatuând sângele cu neuitarea
Gândul colindând în cercuri, în spirale
Străbătând obscure constelaţii
De la margine la centru
Centrul devenind margine
Magnetizându-ne
Timpul oprind
Aducându-ne totuşi aminte ades
Că vremea trece
Clipa se mută dincolo de înţeles.
Aminteşte-ţi lumina!
Aminteşte-ţi lumina închegată-n zăpezi,
Desprinse
Căzute din apele primordiale
Aminteşte-ţi mersul nostru
În zig-zag, prin verticale!
Aminteşte-ţi Hiperboreea!
Urmată de puii de lei
Noi ne feream trupurile, feţele
Frunţile
Ne rezemam de câte o verticală
Scară, lujer, stâlp sau pom
Ne umpleam plămânii cu aer,
Verificam legăturile
Văzute şi nevăzute..
În depărtare, fecioare
Cântau
Lovindu-ne armăsarii
Eu evitam să calc
O floare albastră
Ce-si deschidea lacom gura
Suflarea să-mi primească.
Încet, încet
O ciutură se adâncea în cer
Prin norul fumuriu
Mirabilă fântână de lumină
se tot lărgea spre cer
eu, urmată de puii de lei
continuam să merg
printre verticale
tu clătinai din cap, agale
ameţit
ca în faţa unei Porţi zeieşti
dincolo de care
puteam pluti în alt tărâm
sub alte legi.
Din vol: “De mana cu Orfeu”
ELENA ARMENESCU
