Casa a fost ridicată pe Valea satului sau Valea paii cu mult înainte de începtul veacului al douăzecilea. Bunica mea Sofia, pe care copil fiind o botezasem Bobi, şi aşa i-au spus cei apropiaţi, vecinii, până la sfârşitul vieţii, sfârşit venit la nouăzeci şi unu de ani, spunea că se „pomenise” în acea casă.Doar părul din grădină, gros cât nu-l putea cuprinde un om cu braţele, este tot atât de bătrân precum casa. Valea paii este o uliţă ce urcă din capul aşezării, pe firul unui râu, vara mai tot timpul secat. Primăvara şi toamna însă albia sa este aproape plină, apele curgând învolburate, uneori mugind ameninţător.În 1910, râul acesta bicisnic s-a transformat într-o fiară, a măturat totul în calea sa, case, copaci falnici, grajduri, vite, clăi de fân ori de trifoi.De o parte şi de alta a albiei râului sunt construite casele.Lipite una de alta, cu porţi înalte şi largi, porţi zăvorâte noaptea.Chiar şi curţile sunt împrejmuite cu garduri trainice, din cărămidă ori din piatră, închizând casele, transformându-le în mici cetăţi, reminiscenţe ale timpului când Banatul de sud a fost militarizat, devenind teatru de război pentru armatele austruiece şi turceşti.Din grădini începe urcuşul dealurilor:Osoina, Vârtoape,Piatra Albă,Poloame, dealuri încununate de coroana pădurii.Bătrâna casa în care m-am născut nu respectă tipicul aşezării.Nici altele nu se aliniază la vechile legi grănicereşti.Ce-i drept poarta era falnică. Prin ea se intra cu carul în oborul cu iarbă mai tot timpul verde, un verde crud.În dreapta era grajdul, ştalul sau treamul, cum i se spunea.Construit din bârne, măltărit, adică tencuit şi vopsit cu var alb.Pe uşa grajdului răzbătea afară miros de bălegar,amestecat cu mirosul dulceag al vacilor.Mirosul respiraţiei lor îl împrumuta şi laptele muls în vedrele emailate din care taica mă îmbia să beau.” Ia şi bea, tu-ţi colacii tăi de copil, să te faci mare şi voinic ! „ zicea cu glasul gros, puternic, care-mi dădea fiori de teamă.Taica era un om mare de statură, aşa mi se părea mie, puternic încât ridica carul de coadă şi-l arunca de dric în partea în care voia. Şi grapa făcută de covaci numai din fier o ridica de parcă ar fi fost o nimica toată.Lângă grajd , lipită de acesta, era ieşitoarea, adică locul unde ne ducem toţi, s-ar zice că şi împăratul, pe jos.Apoi venea uşa către grădină deschizând, în gardul înalt de doi metri alcătuit din ţepuşe meşterite din lemn de fag, atâta loc cât să se poată strecura o vacă.În obor fusese săpat un bunar.Era zidit cu piatră de râu până la nivelul solului iar de aici i se cioplise un ghizd din lemn de stejar.Bunarul era acoperit cu şindrilă şi avea o roată făcută şi ea din lemn.Printre crăpăturile rămase în ghizd, copilul care fusesem a aruncat în bunar briciul şi ceasul de aur al lui taica şi alte lucruri întâlnite în cale.”Unde-i ceasul lui taica ?” întrebase bătrânul. „ Bîbîc ! „ se zice că am răspuns. Casa începea pe latura ei dinspre grădină cu o cocină, apoi un curelnic, o coşmelie pentru păsări adică,cu toate că vara şi chiar mai spre toamnă găinile dormeau în iagodul, cum i se spune dudului,uriaş ce acoperă cu crengile şi frunzele sale jumătate din obor.Lângă curelnic era cletul, un soi de magazie în care se ţineau butoaile cu răchie,multe şi mari,burdufurile din piele de viţel cu făină, ciuberele cu brânză şi multe alte asemenea lucruri de mare preţ la casa gospodarului.Nu se ştie de unde am prins năravul,dar într-o bună zi sau poate rea, taica m-a găsit dormind încălecat pe un butoi cu răchie, din care trăsesem cu o pozdarie, adică cu o tulpină de cânepă murată.În partea din spate a cletului, aproape de zid era vatra.De unul din căpriorii acoperişului, fusese agăţat un lanţ la capătul căruia se atârna o căldare pentru fiert coleşa, mămăliga adică.Vatra era pardosită cu cărămidă.Pe ea se făcea focul. În zilele când se cocea pâine, se incingea bine vatra, apoi se aşterneau frunze de brusture mari cât amândouă palmele unui bărbat, sau de viţă de vie. Pe acest aşternut se aşeza aluatul dospit.Peste aluat se cobora un ţăst de băgic, un vas din fontă care era învelit cu un strat gros de jar.Se cocea o pâine mare, rotundă, cu coaja groasă, rumenă, cu miezul pufos aromitor.
Din clet se urca în pod pe o scară din lemn.Pe căpriorii din pod de deasupra vetrei se afumau cârnaţii şi slăninile.Stăteau acolo toată iarna,până primăvara târziu.Trebuia să fie mâncaţi cu socoteală, să ajungă şi la săpat şi la îngropatul cucuruzului.Slănina avea bătaie chiar mai lungă.Era de nădejde şi la seceriş.Fiartă în oala cu fasole, apoi scoasă şi gustată lângă un castravete sau o gogonea murată,slănina aceea n-avea saţ.Podul ţinea de gazdă multor lăzi cu grâu,pe scândurile lui se aşterneau cartofii,porumbul până ce se uscau,merele, perele.Stăruiau nişte mirosuri în pod care puteau lua minţile oricărui om.În podul acela am descoperit, plin de funigine, un cufăr.Nu se mai ştia al cui era, ce căuta el acolo.L-am deschis,cu chiu cu vai, precaut.Am rămas dezamăgit. Înlăuntru se găseau multe hârtii scrise de mână, cu cerneală violetă pe o hârtie lucioasă.” Sunt scrisori de la tata meu „ şi-a adus aminte Bobi.Nu m-am lăsat de capul ei până nu mi-a povestit cine a fost tatăl ei şi de ce scria el scrisori.Istoria acestui om m-a urmărit până astăzi.Bărbat tânăr şi frumos, Ilie Tărâţă era becheros, adică îi plăceau muierile, bătura şi jocul de cărţi.La jocul de cărţi a pierdut într-o noapte mult, pământ, vite.De frica celuilalt Tărâţă, cel bătrân şi-a luat lumea în cap. S-au cântat după el muierile ca după mort.La un timp au primit prima scrisoare.”Era în America,zicea Bobi accnetuând pe a.Scria ca se ducea la urc ,( adică la vânătoare, traduc eu pentru necunoscători) prin Africa ( tot cu accent pe a ) : Cică acolo erau şărpii ca butoniul de la moară „. Ilie Tărâţă nu s-a mai întors din America. Ultima scrisoare trimisă din Dalboşeţ s-a reîntors cu o cruce pe ea.
Cele două odăi erau mobilate cu paturi, masa,ormane, adică dulapuri, scaune şi laviţe făcte de tişlării din comună.Erau lucrate din lemn de nuc, cu multe inflorituri închipuind mai ales frunze şi boabe de copaci.Tavanele erau joase,încât un om ce depăşea măsura medie trebuia să-şi plece cu grijă capul pentru a nu-l izbi de grinzi.Prin sticla ferestrei zăream casele de peste drum, aninii ce însoţeau ca nişte oşteni credincioşi albia râului, Dealul Osoinii plantat cu vie şi cu pruni sau semănat cu porumb.când apunea soarele în partea Mocerişului, toată zarea se umplea cu o geană roşie de foc.
Bunicul a murit, eu am plecat în lume.A rămas Bobi singură, doar cu câteva găini, un câine şi o pisică.Pe măsură ce au trecut anii, casa mi se părea tot mai mică, mai sărăcăcioasă şi mai tristă.Muriseră toţi, murise bucuria mea de a mă reîntoarce acasă, fizic,cu nerăbdare, frisonând.
S-a săvârşit însă un lucru ciudat. Pe măsură ce casa reală se împuţina, se înstrăina de mine, pe măsură ce anii se troieneau peste mine, în sufletul şi mintea mea se născuse o altă casă. Casa din memorie.Tot ceea ce a fost cândva- dacă a fost?- sărăcie, glod şi necurăţenie, dispăruseră din casa nouă,acum înconjurată de o lumină dulce, ireală,poleită cu un halou auriu, ca dintr-o altă lume.De departe, cu ochiul minţii văd casa cea nouă ca pe un teritoriu paradisiac, spre care sufletul meu tânjeşte, şi probabil dorul după acel teritoriu va creşte tot mai mult, copleşindu-mi fiinţa în ceasul din urmă.Trăind într-un oraş mare, de multe decenii,rareori am sentimentul că sunt acasă aici,deşi acesta este locul în care mă reîntorc de oriunde aş fi plecat,aici îmi este aşezată familia,şi tot aici ar cam fi prietenii, lumea cunoscută,identitatea mea socială, culturală.Dar acasă va rămâne până la capătul zilelor mele casa din memorie,locul acela unde am văzut lumina zilei.Chiar dacă imaginea casei din memorie este tot mai estompată, tot mai departe de realitate,făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva totul e invenţia minţii mele,contururile unei existenţe create de himerele ce îmi bântuie fiinţa din clipa în care una din ursitoare i-a cricit mamei mele :” să ai grijă de sabia aceasta de argint să nu ruginească „…
ION MARIN ALMĂJAN
________________________________________________
Almăjan, Ion Marin (n. 1940) Romancier, nuvelist, jurnalist prestigios. Orientat către un „bănăţenism ideal“, o recompunere de realităţi, document şi limbă. Cărţi reprezentative: „Întoarcerea spre asfinţituri“, „Tornada“ (roman), „Vremea hahalerelor“, „Mătuşa mea Maria Theresia“ (roman), „În afara gloriei“ (roman).
